Mirabilissemper's Blog

Într-o viață de cititor nu ajung la tine doar capodopere, ci și cărți

(e-bookuri/audiobookuri) ușurele care-ți apar în cale cu un rost, mai ales când titlul românesc al volumului este un clișeu drăguț, dar și un adevăr cu profunde implicații, căci fericirea este o marotă, o aspirație greu de atins.

Am uitat să fim fericiți (What Alice Forgot), apărută în 2009, este a treia carte a scriitoarei australiene Liane Moriarty, precedând bestsellerul ”Big Little Lies”, care a făcut-o celebră pe autoare datorită adaptării pentru televiziune, în care joacă Nicole Kidman și Reese Witherspoon. Pe site-ul oficial al scriitoarei Liane Moriarty | Author apare mențiunea că serialul ”Big Little Lies” a fost un succes apreciat de critici, răsplătit cu premii Emmy, precum și informația menită să-i contureze autoarei o imagine simpatică: „Liane a reușit să urce pe scenă la premiile Emmy fără să se împiedice, lucru pe care îl consideră una dintre cele mai mari realizări ale vieții sale.”

Pierderea memoriei este o temă de interes în prezent, dar și un element declanșator, în acest roman, al unei narațiuni captivante. Eticheta de chick lit (un gen de romane promovate de autoare, ale căror personaje erau femei independente, tinere, căutând împlinirea într-o relație romantică, în carieră, în descoperirea sensului vieții), atribuită volumelor Lianei Moriarty este întrucâtva justificată prin atenția acordată universului feminin și prin stilul accesibil, dar încercarea de analiză psihologică, complexitatea reflecțiilor și a tematicii le salvează de la această încadrare limitativă.

Titlul original al romanului (What Alice Forgot) anticipează mecanismele narative întâlnite în carte, accentuând simbolistica intrigii, reprezentate de amnezia lui Alice. Traducerea în limba română a titlului (Am uitat să fim fericiți) mută accentul de la condiția individuală a personajului, la experiența colectivă a pierderii fericirii, a neglijării lucrurilor cu adevărat importante, oferind o cheie de lectură legată de problematica relațiilor umane.

Cartea urmărește destinele a trei femei, acțiunea gravitând în jurul personajului central, Alice Mary Love, care, în urma unui accident petrecut în sala de sport, uită ultimii zece ani din viața sa. Planul diegetic care prezintă evenimentele în care este implicată această femeie care se pregătește să aniverseze 40 de ani narează acțiunea la persoana a III-a. Perspectiva naratorului omniscient este completată de două forme de discurs subiectiv, jurnalul lui Elisabeth, sora lui Alice, care consemnează însemnările pentru psihiatrul Hodges și postările de pe blogul lui Frannie, „bunica” adoptată de familia celor două surori.

Firul narativ principal urmărește criza de identitate provocată de amnezia lui Alice, care a rămas blocată în timp la vârsta de 29 de ani, când era însărcinată cu primul copil, Madison. Celelalte două planuri narative, pe lângă faptul că prezintă din unghiuri diferite acțiunile care urmăresc „trezirea” din „somnul memoriei” a lui Alice, aduc în prim plan tipuri de feminitate diferite, cu problematici specifice, purtând amprenta vârstei, educației, personalității fiecăreia: „Mintea a început să-i rătăcească. S-a gândit la acea etapă ciudată din viața ei care începuse vineri dimineața, când își recăpătase cunoștința în sala de gimnastică. Era ca și cum ar fi petrecut ultima săptămână într-un loc exotic, unde trebuia să învețe niște abilități noi și neobișnuite.Se întâmplaseră atâtea lucruri!”

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges dezvoltă drama femeii confruntate cu imposibilitatea maternității, scriitoarea urmărind dintr-o perspectivă realistă, lipsită de artificii și ostentații, prejudecățile, stereotipurile, vulnerabilitățile „infertilelor”: „Acum mă gândesc la acele «pierderi» ca la nişte puncte pe istoricul meu medical. Dacă un doctor îmi cere să-i spun istoricul meu, pot să-i detaliez toate tratamentele, analizele şi cruntele dezamăgiri fără să-mi tremure vocea, ca şi cum n-ar avea importanţă, ca şi cum ar fi experienţele altcuiva. De exemplu, pot să spun fără să clipesc: «Al doilea avort spontan în primul trimestru» şi nici măcar nu mă gândesc cum a fost şi cum m-am simţit în acel moment.[…] Am auzit de atâtea ori «îmi pare rău» pe un ton profesional, domnule doctor Hodges! «Îmi pare rău», «îmi pare rău», «îmi pare rău»… Da, colegii dumneavoastră de breaslă sunt plini de păreri de rău. Mă întreb dacă şi dumneavoastră veţi spune într-o zi pe un ton amabil şi dezolat: «Îmi pare rău, dar nu vă pot vindeca. Ar fi mai bine să încercaţi altceva, un transplant de personalitate, de exemplu.»”

Cugetările unei străbunici postate pe blogul acesteia transmit imaginea unei femei active și la vârsta senectuții. Viziunea sa este lucidă și ironică, aducând în discuție degradarea fizică și păstrarea demnității la sfârșitul vieții, cu opțiunea eutanasiei. Fostă profesoară, Frannie a lucrat toată viața în educație, acum este rezidentă a unui centru de vârstnici și se implică în activitățile acestei comunități. Neavând familie, își asumă rolul de „bunică” pentru Alice și sora sa, după ce în copilărie le murise tatăl. Relația cu această familie devine o formă de împlinire, implicându-se afectiv în realizările sau nefericirile acestor „rude” adoptate: declinul mariajului lui Alice și Nick, drama sarcinilor pierdute ale lui Elisabeth etc.

Mesajul optimist al cărții, existând momente de cumpănă regizate în spiritul romanelor de succes, ideea continuității generațiilor, a sacrificiului încununat de izbândă, sunt aspectele de apreciat ale volumului. Romanul propune o lectură accesibilă, fiind disponibil în formate diferite, (și ca e-book sau audiobook), oferind cititorului nu doar destindere sau escapism, ci și prilejul de a medita la felul cum se raportează la propriul trecut, cum înțelege fericirea.

prof. LOREDANA STAN

Atentă la cărțile generației tinere, am ajuns la un roman care este un bestseller, în contextul traducerii acestuia în numeroase limbi și al răspândirii globale de care are parte Motanul care voia să salveze cărțile. Am citit și am ascultat cartea, grație unei aplicații/biblioteci cu audiobookuri și  e-bookuri. Avantajele tehnologiei digitale m-au cucerit și prin intermediul acestei aplicații plătite, care mi-a oferit o lectură flexibilă, adaptată ritmului meu de viață actual.

Autorul acestei ficțiuni formative, Sosuke Natsukawa, este născut în Japonia, în 1978, este medic în Nagano. A debutat cu „Kamisama no Karute”, publicat în 2009. Această carte l-a consacrat în Japonia ca scriitor și a demonstrat că poate transforma experiența medicală într-o literatură accesibilă și emoționantă. Succesul ei a stat la baza carierei literare ulterioare. Volumul de debut al lui Sosuke Natsukawa a fost ecranizat și adaptat pentru televiziune, aducându-i notorietate scriitorului.

Motanul care voia să salveze cărțile nu este un volum YA pur, fiind promovat ca o ficțiune cross-over, datorită reflecțiilor metatextuale și culturale, criticii la adresa comercializării literaturii, a simplificării textelor, a obsesiei pentru lectura facilă, superficială. O carte cu Tigruț, motanul ghiduș, dar înțelept, cu un anticariat în care trăiește un adolescent debusolat, sunt premisele unei cărți care atrage atenția unui public larg.

Romanul cu elemente fantasy, cu caracter alegoric, este o demonstrație reușită a utilității cărților (care poate folosi în pregătirea elevilor pentru Olimpiada „Lectura ca abilitate de viață”), mesajul optimist, educativ accentuând importanța recunoștinței, a prieteniei, dar și a educației în existența tinerilor.

În imaginarul cultural, pisica/motanul vorbitor sunt motive literare care apar deseori, slujind mesajului operei de artă. În cultura digitală contemporană pisica este una dintre cele mai virale prezențe, generând milioane de vizualizări și distribuiri. Astfel, este justificată alegerea unui asemenea simbol-personaj, permițând articularea fantasticului și reflecția morală, punând în valoare accesibilitatea textului.

Imaginea motanului vorbitor a apărut și în „Maestrul și Margareta” al lui Mihail Bulgakov, Behemot, fiind un animal subversiv, monstruos, negru, din alaiul lui Woland (întruchipare a Diavolului). Este un instrument al satirei politice, un mediator între planul realist și cel metafizic.

Nu pot să nu amintesc operele lui Haruki Murakami, în care pisicile, vorbitoare sau nu, dar cu însușiri supranaturale, sunt integrate firesc într-o realitate scindată. De fapt, romanul lui Sosuke Natsukawa moștenește atmosfera din prozele celebrului scriitor, preia imaginea adolescentului solitar, realismul magic, inserția fantasticului în cotidian, autorul construindu-și opera ca o ficțiune accesibilă, pedagogică, cu un mesaj etic explicit despre lectură.

Cartea are o compoziție unitară, se deschide cu un prolog și se încheie cu un epilog. Romanul folosește un motiv mitologic, labirintul, motanul fiind un ghid spiritual în călătoria prin cele trei spații simbolice, reflecții/reflexii ale modului în care sunt tratate cărțile în societatea contemporană. Despărțirea de Tigruț, ieșirea din ultimul labirint, maturizarea lui Rintaro, adolescentul care conștientizează limitele propriei ignoranțe, sunt paginile finale ale romanului despre cărțile care au suflet și putere, despre prietenie și iubire.

Cartea se bazează și pe relația discipol-maestru, bunicul trecut în lumea celor drepți fiind un personaj absent în economia scriiturii, dar la învățăturile căruia Rintaro Natsuki meditează mereu. Motanul numit Tigruț este, de asemenea, un pedagog sui generis, datorită căruia tânărul învață atât de multe lucruri: lecții de viață, valori ale umanității, dar își extinde și orizontul cultural. Discursul său, cu valoare etică, despre compasiune și empatie în societatea contemporană este critic și moralizator:

„-Compasiunea și empatia nu sunt puteri supranaturale sau speciale, continuă Tigruț. Sunt calități înnăscute, pe care toți le avem. Problema e că în vremurile astea nebune pe care le trăim, mereu pe fugă, preocupați doar de noi înșine, prinși în rutina și monotonia de zi cu zi, compasiunea și empatia nu mai există. Au dispărut. Pur și simplu, oamenii le-au pierdut. Nici tu nu faci excepție.

Rintarō a rămas fără cuvinte.

– Copleșiți de grija zilei de mâine, ne gândim doar la noi, suntem mai egoiști, uităm de ceilalți, nu mai știm cum să empatizăm cu ei, cum să le arătăm compasiunea noastră. Ne-am pierdut inima, sufletul. Iar cei care și-au pierdut sufletul nu mai pot simți durerea prin care trec semenii lor. Mint, îi rănesc, le fac rău, merg înainte călcând pe cei slabi, nu mai simt nimic, în inima lor nu mai e loc pentru emoții, pentru sentimente. Lumea e plină de oameni care și-au pierdut sufletul, umanitatea.”

De fapt, personajele principale are acestui roman sunt cărțile. Ele revin cu obstinație în probele prin care trece Rintaro, salvându-le de la distrugere, de la o lectură superficială, banală, care le mortifică sensul. Laitmotivul cărților care au putere, care schimbă destine, care au suflet sunt reflecții extrase din învățăturile pe care și le însușește tânărul moștenitor al anticariatului bunicului său:

„ – Și cărțile au suflet, spune dintr-odată Tigruț. Frumoșii săi ochi verzi strălucesc în întuneric, reflectând lumina stelelor.

– O carte care stă nemișcată pe un raft nu e decât un teanc de hârtii prinse într-un cotor, între coperți. O carte, oricâtă putere incredibilă ar avea ca să schimbe lumea sau orice poveste nemaipomenită ar prezenta, nu va rămâne decât o grămadă de hârtie, dacă nu e niciodată deschisă și citită.”

Metafora cărților cu suflet revalorizează relația dintre cititor și actul lecturii. O operă literară nu poate exista decât prin cititor. El este alături de scriitor, parte a acestei triade magice care dă sens lumii. Cărțile au un rol formativ, educativ, etic, aceste roluri rămânând latente, dacă nu există implicarea celui care mângâie paginile cu sufletul, mintea și ochii.

Capitolul „Al treilea labirint: Comerciantul cu cărți” se încheie cu mărturisirea lui Rintaro, care enumeră încercările prin care a trecut și este recunoscător pentru ajutorul primit. Evadarea dintre pereții anticariatului, în numele salvării cărților, înseamnă confruntarea cu viața, simbolizează disponibilitatea de a lua în piept necunoscutul, de a primi în viața sa oameni noi. Dialogul cu motanul sugerează că salvarea nu vine din izolare, ci din prietenie și deschidere față de lume:

„După moartea bunicului, nu mi-a mai păsat de viața mea. Mama și tata au murit de mult, bunicul s-a prăpădit și el. Mi s-a părut nedrept ce mi se întâmplă, eram sătul și obosit de tot și de toate, nu mai aveam chef de nimic. Și atunci, ai apărut tu…, zice băiatul, timid, scărpinându-se ușor în creștet. Dacă nu ai fi apărut în viața mea, sunt sigur că acum n-aș mai fi aici, zâmbindu-ți. Mi-ai spus că trebuie să te ajut, dar adevărul e că tu ai fost cel care m-a ajutat pe mine, zice Rintarō uitându-se la Tigruț, apoi trage adânc aer în piept și continuă: M-am închis între pereții anticariatului, dar tu m-ai scos cu forța din el. Îți mulțumesc.

– Nu e rău că te închizi între pereții anticariatului, îi răspunde motanul cu voce joasă. Pe noi ne îngrijorează că te-ai închis în carapacea ta.

– Carapacea mea…

– Ieși în lume, ieși din carapace…

Cuvintele motanului, spuse calm și cu blândețe, topesc inima băiatului.

– Nu te transforma în prizonierul singurătății. Nu ești singur. Ai mulți prieteni care au grijă de tine. ”

În esență, Motanul care voia să salveze cărțile nu este un roman cu teză, dar, fără didacticism, pledează pentru importanța lecturii, prietenia, iubirea, toleranța fiind valorile supreme ale unei lumi frumoase și bune.

prof. LOREDANA STAN